Îngrijirea naturală a obiectelor vestimentare, așa cum am învățat de la bătrâni!

Trăim într-o epocă în care diversitatea produselor de îngrijire și curățare a obiectelor vestimentare ne face viața mult mai ușoară. Fiecare om, oricât ar fi el de nepriceput, tot găsește un produs care să îl ajute să-și curețe hainele și încălțămintea în mod rapid și eficient.

În ceea ce mă privește, când vine vorba de îngrijirea articolelor de îmbrăcăminte nu pot să nu mă gândesc la ritualurile învățate încă din copilărie de la mama și bunica.

Așa că vă invit să facem o plimbare în trecutul copilăriei mele, acolo unde a-ți îngriji ținuta era atât o regulă, cât și o artă!

Haine curate și aranjate în satul comunist

Îmi amintesc cu nostalgie de clasele primare. Pe vremea aceea exista o regulă respectată cu strictețe de dascăli, chiar dacă locuiam într-un sat uitat de Dumnezeu, departe de modă și de „lumea bună”. Așadar, cum intram în sala de clasă se impunea controlul ținutei: începând cu igiena mâinilor, a urechilor, împletitul codițelor și prezența fundițelor, și până la verificarea uniformei. Aceasta trebuia să fie apretată și călcată, gulerașul se impunea a fi scrobit iar ghetuțele era musai să strălucească.

În situația în care nu erau toate cum trebuie… te trimitea acasă și te făcea de râs în tot satul. Așa că a avea haine curate și îngrijite era o artă – mai ales dacă te gândești că produsele de curățenie erau realizate în gospodărie.

Produsele de îngrijire de altădată

Săpunul se făcea într-un cazan mare, din osânză de porc și sodă caustică. Totodată, în compoziție se adăugau o mulțime de plante medicinale, care mai de care mai parfumate, pentru că altfel săpunul de casă ar fi avut un miros de-a dreptul respingător.

În urma procedeului de obținere a săpunului rezulta leșia. Aceastaera un lichid maroniu și foarte puternic degresant care se folosea în cantități foarte mici la spălările mai grele – în special pentru înlăturarea petelor dificile de grăsime.

Și, după cum știm, țăranul român avea două rânduri de „țoale”:  

• unele de sărbătoare – care în mare parte erau lucrate manual, cusute  pe pânză topită, cu fir de mătase și borangic – care trebuiau spălate cu mare grijă, cu apă și săpun și limpezite în apă de flori (iasomie, lavandă,  trandafir). Toată spălarea trebuia realizată fără a freca prea mult hainele în mână. De asemenea, ele erau uscate la umbră pentru a nu se pierde frumusețea motivelor florale. Mai mult, cel mai eficient înalbitor -în special iarna- era frigul, care albea toate hainele;
• unele de muncă: acestea suportau un frecuși de numa’, numa’, până ieșea tot colbul din ele. Spălarea se realiza cu apă, săpun și leșie. Încălțămintea toată era din piele naturală – căci sinteticele au venit ceva mai târziu. Și cum ulițele erau pline de noroi, era obligatorie curățarea seară de seară cu apă și săpun, după care se clăteu cu apă și bicarbonat. Acest lucru era obligatoriu mai ales iarna, când zăpada lăsa pete albe pe ele.

Curățare atât de naturală…

Și fiindcă veni vorba de ghetuțe și de încălțămintea de damă, îmi amintec de parcă ar fi fost ieri cum într-o zi rece de iarnă, când nămeții parcă se ambiționau să concureze cu înălțimea caselor, după o zi de săniuș, mama ne-a zis să nu intrăm în casă până nu ne curățăm încălțămintea și o punem la uscat.

Voiam, nu voiam, trebuia să ne curățăm ghetuțele și să le punem la uscat.

Și, întâmplarea a făcut ca fix în acea zi, în acel moment, când noi ne curățam încălțămintea, să intre pe poartă un unchi de-al mamei care, când ne vede frecând de zor, ne zice pe un ton foarte serios:

• După ce se usucă să le frecați cu untură de gâscă sau de rață. Așa nu o să mai intre apă în ele. Și, în plus, vor fi mai strălucitoare!

Peste câteva zile urma să vină Sf Nicolae. Cu toate că el se cam rătăcea și uita să mai ajungă și pe la noi, totuși noi, copii fiind, ne pregăteam cu multă consecvență an de an, sperând că până la urmă va veni.

Și cum ne pregăteam?

Ne curățam ghetuțele cu multă meticulozitate… și unde nu pui că în acel an tocmai tăiase mama o rață grasă. Așa că am luat grăsime și am curățat ghetuțele – exact așa cum ne învățase moșul.

Sigur, fratele meu a făcut asta mai superficial – că, de! Era băiat. Eu, însă, le-am uns atât de bine că miroseau a friptură, nu a ghete!

Și pentru a fi mai sigură că le vede moșul, le-am lăsat la intrare, pe scară.

Dimineața… ce sa vezi?! Nici urmă de Moș Nicolae… dar nici de ghetuțe!

Cât am mai plâns și cât l-am mai criticat pe moșul ăla nesuferit care mi-a furat ghetuțele.

Și cum stăteam eu bosumflată lângă sobă văd că intră o vecină în casă, cu ghetuțele mele sfâșiate de câini. Probabil nu doar că arătau bine, dar de la untura aia de rață mai erau și gustoase!

Cât de simplu s-ar fi rezolvat cu sprayurile de acum! Cine ar mai da acum cu untură pe o pereche de ghete Gant?

Despre curățarea hainelor la țară

Îmbrăcămintea la țară era lucrată manual, din lâna luată de la oi. Iar când venea vorba despre spălare și uscare, trebuia să cunoști întocmai procedeul optim, pentru că dacă greșeai cumva și le opăreai, din pulover de bărbat ajungea pulover de copil, iar dacă le scurgeai atârnate sub greutatea apei pe care o absorbeau, din pulover de copil ajungea de adult.

Hainele bărbătești erau cele mai voluminoase și, totodată, cele mai greu de spălat! Nu existau pulovere Champion ușoare și pufoase. Erau numai obiecte vestimentare din lână, grele, care te scuteau de mersul la sală numai prin greutatea pe care o aveai de cărat și prin transpirația care ieșea din tine!

Curățarea pălăriilor

Întrucât tata era priceput la curățarea pălăriilor de fetru (acest material este foarte pretențios), bunicul îl tot ruga să îi îngrijească și lui pălăria cu care mergea la biserică.

Procesul în sine era destul de delicat: Se punea pălăria pe un băț și cu un alt băț se bătea ușor și des, până se ducea praful din ea. Pe urmă se punea pe un calapod și se peria cu o perie specială, după care se curăța cu o carpă specială și cu un solvent deosebit.

Și se tot ruga bunicul de tata… și tata îl tot amâna. Asta până când într-o zi când am venit de la școală nu știu cum am privit spre pălăria ce urma să fie curățată și parcă mă implora să o ajut.

Atunci în mintea mea mi-am zis: ce atâta ritual să cureți o pălărie? Și numai ce o iau și o bag într-un lighean cu apă și o masez bine cu un bolovan de săpun de casă, de se înnegrise toată apa. Ieșise din ea nu doar mizeria, ci și vopseaua!

Am stors-o… și când am văzut ce blegită stătea, mi-am dat repede seama că am dat de belea. Pălăria trebuia să stea cu borurile întinse, nu pleoștite. Așa că mi-am amintit că mama avea o soluție de apretat cu care toate lenjeriile se făceau ca tabla.

Atunci am băgat-o și în apret, am pus-o pe calapod și sincer vă zic: dacă o vedeați… era mai ceva decât ce putea scoate orice stilist. Arăta ca o conopidă! Ar fi fost perfectă pentru emisiunea „Bravo, ai stil!”.

Dar ce să faci? Pe vremea aia… stiliști zero! Doar critică: și de la tata, și de la bunicul.

Și aveau ăștia un stil de a te critica, de preferai 10 minute de joarde, numai să îți dea pace!

Curățarea paltoanelor acasă

Curățarea paltoanelor era o operațiune destul de elaborată deoarece fiind din fibre naturale în mare parte, pentru lână trebuia respectat un adevărat ritual:

Se umplea o cădiță cu apă caldă în care se dizolva un detergent pulbere, după care se introducea paltonul. Se lăsa la înmuiat circa 30 de minute, după care cu degetele se masau zonele murdare, se ridica de guler și din nou se cufunda. Procesul se relua de câteva ori: se masau petele manual, fără a freca materialul unul de altul, ca la spălatul obișnuit, după care se transfera paltonul într-o altă cadă cu apa rece, unde se clătea în 4-5 ape,  până ce apa era curată. Se storcea numai prin presare ușoară cu palmele, după care se punea la scurs pe umeraș.

Ei bine, dragii mei, cam acesta este modul natural de curățare profesională a hainelor! Sper că v-a plăcut plimbarea în copilăria mea.

Articolul a fost scris pentru concursul Superblog 2020, probă sponsorizată de Answear.ro.